ADEVĂRUL DESPRE VIAȚĂ
“Într-o zi, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este dragostea.
Socrate i-a răspuns: Du-te pe câmpul din apropiere şi adu-mi cel mai frumos spic de grâu pe care îl vei găsi, dar ţine cont că nu ai voie să faci decât o singură încercare. Platon l-a ascultat fără să crâcnească, şi s-a întors după o vreme fără a aduce nimic cu el.
Socrate l-a întrebat ce se întâmplase, iar Platon l-a lămurit: Atunci când am intrat în lanuri am zărit un spic înalt şi frumos, dar m-am gândit că poate voi găsi un altul şi mai maiestos, aşa că am mers mai departe. Am căutat în zadar după aceea, căci nu am aflat nici un alt spic asemenea celui dintâi, aşa că nu ţi-am mai adus vreunul.
Socrate i-a spus: Aceasta este dragostea.
Într-o altă zi, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este căsătoria.
Socrate i-a zis: Mergi până la pădure şi taie-mi cel mai mândru şi mai chipeş brad, dar adu-ţi aminte că nu ai voie să faci decât un singur drum pentru asta. Platon a făcut întocmai şi a revenit după un timp cu un brad nu tocmai înalt şi nu foarte frumos, dar îndeajuns de arătos.
Socrate l-a întrebat de ce a ales tocmai acel pom, iar Platon i-a răspuns:
Am văzut nişte brazi foarte falnici în drumul meu prin pădure, dar mi-am amintit ce s-a întâmplat ultima dată, cu spicul de grâu, aşa că l-am ales pe acesta. Mi-a fost teamă că dacă nu îl iau cu mine mă voi întoarce din nou cu mâinile goale, deşi nu a fost chiar cel mai frumos brad pe care l-am zărit.
Socrate i-a spus: Aceasta este căsătoria.
Cu o altă ocazie, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este fericirea.
De această dată, Socrate l-a îndrumat: Du-te pe malul râului şi culege cea mai frumoasă floare pe care o vei găsi, dar ţine seama că nu poţi să alegi decât o singură dată. Platon a făcut aşa cum i s-a cerut şi, la întoarcere, a povestit: Am văzut această floare lângă râu, am cules-o şi m-am gândit că este cea mai frumoasă dintre suratele ei. Deşi am zărit şi alte flori minunate, continui să cred că aceasta este fără egal.
Socrate i-a zis: Aceasta este fericirea.
Cu un alt prilej, Platon şi-a întrebat învăţătorul ce este viaţa.
Socrate i-a cerut să facă un nou drum în pădure şi să aducă de acolo cea mai frumoasă floare care îi va ieşi în cale. Platon a plecat de îndată, gata să îşi ducă la îndeplinire sarcina.
Au trecut trei zile, dar el nu şi-a mai făcut apariţia.
Socrate a mers şi el în pădure, să îşi caute ucenicul. În cele din urmă, l-a descoperit în mijlocul unei poiene. Socrate l-a întrebat dacă a descoperit preafrumoasa floare, iar Platon i-a arătat-o, răsărind din pământ chiar lângă el. Învăţătorul l-a întrebat de ce nu adusese floarea la casa sa, iar Platon i-a spus: Dacă făceam asta, s-ar fi veştejit curând. Chiar dacă nu o rup, ea va muri, mai devreme sau mai târziu. Aşa că am stat în preajma ei atunci când a înflorit, iar atunci când se va ofili voi căuta o alta, la fel de frumoasă. De fapt, acesta este a doua floare pe care am descoperit-o.
Socrate i-a spus: Ei bine, se pare că ştii deja adevărul despre viaţă.
𝘗𝘚: 𝘔𝘪-𝘢 𝘱𝘭ă𝘤𝘶𝘵 𝘢𝘤𝘦𝘴𝘵 𝘵𝘦𝘹𝘵 ș𝘪 𝘭-𝘢𝘮 𝘱𝘳𝘦𝘭𝘶𝘢𝘵… 𝘩𝘢𝘣𝘢𝘳 𝘯-𝘢𝘮 𝘥𝘢𝘤ă 𝘦𝘴𝘵𝘦 𝘰 𝘪𝘯𝘷𝘦𝘯ț𝘪𝘦 𝘢 𝘤𝘶𝘪𝘷𝘢 𝘥𝘦 𝘱𝘦 𝘴𝘰𝘤𝘪𝘢𝘭 𝘴𝘢𝘶 𝘦𝘴𝘵𝘦 𝘢𝘥𝘦𝘷ă𝘳𝘢𝘵 𝘤𝘢 𝘧𝘪𝘪𝘯𝘥 𝘢𝘵𝘳𝘪𝘣𝘶𝘪𝘵 𝘤𝘦𝘭𝘰𝘳 𝘥𝘰𝘪 𝘮𝘢𝘳𝘪 𝘧𝘪𝘭𝘰𝘻𝘰𝘧𝘪. 𝘋𝘢𝘳 𝘯𝘶 𝘤𝘳𝘦𝘥 𝘤ă 𝘮𝘢𝘪 𝘢𝘳𝘦 𝘪𝘮𝘱𝘰𝘳𝘵𝘢𝘯ță…”
Via Anca Ionescu
CREIOANELE
Au fost odata ca niciodata 2 cutii de creioane colorate. Una era a unei fete si alta era a unui baiat.
Intr-o zi, fata si baiatul s-au intalnit. El i-a daruit ei un creion si i-a zambit. I-a zambit si ea si i-a daruit la randul ei un creion.
A doua zi, s-au intalnit din nou si el i-a darut un alt creion. Fermecata de zambetul lui, ea i-a daruit de aceasta data, doua creioane.
In ziua urmatoare, cand s-au intalnit, el i-a daruit ,din nou, un creion. Usor surprinsa, fata i-a daruit acum 3 creioane, zambind si sperand ca el va intelege.
La urmatoarea intalnire, insa, baiatul i-a daruit fetei... un creion. De data aceasta fata a pus cu tot sufletul in palmele baiatului toate creioanele care ii mai ramasesera.
Cand s-au intalnit a doua zi, baiatul i-a daruit ...un creion. Ea nu a mai avut ce sa ii ofere... el a plecat furios, ea cu pasi nedumeriti si sufletul mic.
S-au intalnit si in ziua urmatoare... ultima. De data aceasta baiatul i-a spus : " Nu mai ai ce sa-mi oferi, asa ca o sa plec sa caut in alta parte"... Si a luat toate creioanele si a plecat...
Fata a ramas tintuita locului, fara creioane, fara vise, fara sperante...
Dupa un timp, cand a inceput sa isi revina din amorteala, a observat ca in buzunarul stang de la piept, mai avea un creion, mic, negru, nici nu stia ca era acolo. Si s-a gandit: " I-am dat lui toate "culorile" mele .. puteam desena impreuna asa frumos... ce sa fac acum doar cu creionul asta?"
De undeva de sus s-a auzit o voce blanda : "Da-mi-l Mie! O sa te invat Eu sa desenezi cu el in mii de culori!"
Atunci, ea a zambit... nu era totul pierdut..."
PS: privește viața ta, cu siguranță au fost momente în care ai avut comportamentul băiatului și alte momente in care ai avut comportamentul fetei.
Foaie verde lobodă,
gura lumi-i sloboda
Un vechi proverb romanesc spune, foarte sugestiv ,,Foaie verde lobodă,/ Gura lumi-i sloboda”.
Se povesteşte într-o carte veche că un tată şi cu fiul său se duceau la târg să vândă un măgar. Tatăl şi fiul mergeau pe lângă măgar, pe jos, când s-au întâlnit cu nişte oameni care i-au luat în primire zicându-le:
- Ce oameni proşti, îşi rup încălţămintea şi picioarele ca să nu strice potcoavele măgarului!.
Atunci, tatăl se sui pe măgar şi plecă. Curând se întâlniră cu alţi călători care i-au luat din nou în râs:
- Ce tată fără pic de inimă, uite, că nu are milă de copilul lui, îl lasă, sărmanul, să bată drumul pe jos!.
Tatăl coborî şi sui pe măgar pe copilul său. Se întâlniră cu alţi călători. Văzându-i, aceştia spuseră:
- Poftim! Se mai cheamă acesta copil cu creştere bună? Iată bătrânul merge pe jos iar fiul său călare pe măgar .
„Ce-i de făcut, măi, cu oamenii aceştia?” zise tatăl. Se suiră amândoi pe măgar, cu nădejdea că vor astupa gura lumii. Da, de unde, abia făcură câţiva paşi şi alţi oameni pe care-i întâlniră ziseră:
- Ia, uitaţi-vă, ce oameni tirani, două matahale de oameni sănătoşi merg călare pe un biet măgar.
„Ascultă, măi fiule, zise tatăl, cu oamenii aceştia nu o scoatem la capăt. Hai să mai încercăm una!”. Coborâră amândoi de pe asin, luară o prăjină de lemn şi, legând măgarul de câte două picioare, îl ridicară în spate şi porniră cu el la drum.
Când se întâlniră cu alţi călători, aceştia începură să râdă de ei ca de nişte nebuni . De supărare, omul nostru a recurs la o ultimă soluție : a trântit măgarul într-o râpă şi s-a întors acasă fără el numai să scape de gura lumii.
Ce putem învăța din această poveste ?
să facem oare ceea ce cred alții că e bine să facem?
să dăm ascultare la ceea ce spune gura lumii?
ori să facem ce și cum credem noi de cuviința că este mai bine pentru noi?